Stalactite şi stalagmite. De prea puţine ori ne gândim la ele, iar când o facem, răpiţi cumva de frumuseţea lor, le ignorăm miracolul. Picăturile care cad din ţurţurii de ghiaţă, îi topesc, şi ei dispar, picăturile care cad din stalactite le măresc, le întind spre stalagmitele care se nasc din aceleaşi picături, şi ele, stalactitele şi stalagmitele durează sute de mii de ani, milioane chiar. Iar de la Cristos au trecut douămii de ani. Dacă şi-ar putea cineva da seama, nişte stalactite din nişte peşteri prea puţin s-au schimbat de la Cristos până astăzi. Cumva, timpul cosmic se mută în acele peşteri. Mintea noastră nu poate înţelege timpurile acelea, dar sufletul nostru le poate cuprinde. Mintea noastră e picătura aceea în cădere între o stalactită şi stalagmita ei, sufletul nostru e stalactită şi stalagmită la un loc. Şi atunci ne putem gândi cum miracolul stalactitelor şi stalagmitelor e acelaşi cu miracolul sufletelor noastre. Un miracol pe care doar douămii de ani prea puţin l-au schimbat...
