simplu

Un gând, o amintire. O amintire, un zâmbet. Un zâmbet, tu.

copacii

ați observat cum vor copacii toți să zboare cum mai ales pe furtuni vor ei să-și transforme ramurile în aripi în pene frunzele și vor să se înalțe ați observat cum atunci când sunt mulți când sunt păduri copacii se unduiesc și vuiesc de dorul de-a zbura își aduc aminte de zborul semințelor lor și li se face dor de zbor dar rădăcinile nu-i lasă și fără rădăcini ei n-ar mai fi copaci așa că le rămâne dorul și vuietul și zbaterea dar au ghicit ceva copacii au ghicit cum să-și alinte dorul de zbor și primesc păsări pe ramurile lor le-adăpostesc și le ocrotesc acolo de furtuni pentru ca apoi înfipți adânc în pământ copacii să fie fericiți privind cum își iau păsările zborul de pe ramurile lor ați observat cât de fericiți sunt toți copacii că păsările zboară?

asia nu mai exista

îmi explicai ce departe e asia în timp ce pieile noastre se atingeau îmi vorbeai de depărtări atunci când totul era apropiere până la confuzie până la topire până la contopire îmi vorbeai de everest și noi eram în cer și cerul topit în noi îmi șopteai despre tibet și siberia când întinderile se prăbușeau toate în atingerile noastre îmi povesteai despre frumosul fuji când frumusețea ta le întrecea pe toate îmi descriai taj mahal-ul îmi vorbeai despre înțelepții bodhisattva elefanții roz femeile sculptate pe jumătate dezbrăcate cu trupurile lor ca niște clepsidre și sânii perfect globulari iar trupul tău era frescă îmi explicai ce departe e asia în timp ce asia nici nu mai exista

Oameni și clipe

Ne despărțim de oameni cum ne despărțim de clipe? Nu cred! Nici măcar de aceia care se duc acolo unde se duc clipele. Oameni și clipe... De neuitat oamenii, atunci când clipele trăite împreună nu pot fi uitate, de neuitat clipele, atunci când oamenii care  le-au umplut nu pot fi uitați. Cine încearcă să alunge oameni sau clipe din sufletul lor, sau al altora, uită cât de vii suntem toți.

Eu sunt dragostea

Io sono l”amore   un film liniștit, așa cum putem afirma că viața e liniștită. Un film care unora le place, până la a-l propune pentru Oscar, altora le displace, până la a-l mototoli. 

Este povestea unei înstărite familii italiene, Recchi, în interiorul căreia încep să aibă loc niște schimbări majore. Eduardo, cel care a pornit o afacere de mare succes, decide să se retragă, și numește succesori pe fiul său, Tancredi, și nepotul Edo. Visul lui Edo însă e acela de a-și deschide un restaurant, împreună cu prietenul său, Antonio, un bucătar talentat, un băiat cuminte și frumos. Sufletul familiei este Emma, o imigrantă din Rusia, care a adoptat și s-a adaptat culturii marilor bogătași italieni. Mamă deosebit de iubitoare și atentă cu tot ce se întâmplă în familia ei, o adevărată matroană italiană deci, Emma începe să trăiască o iubire pe care nu o mai poate controla, îndrăgostindu-se de Antonio. Se simte, în sfârșit-crede ea, liberă și își trăiește pasional iubirea, fără să-și dea seama decât prea târziu de schimbările majore pe care aceste trăiri le vor produce în familie. Filmul dovedește cât de ușor liniștea încântătoare se poate transforma în dramă. Dincolo de subiectul lui de suflet, filmul ne poartă prin viața patriarhală a unei înstărite familii italiene, prin camerele castelului pe care aceasta îl deține, venit parcă direct din Renaștere, și rămas acolo. E un film și relaxant, și tragic, un film care merită văzut.

dorințe

mă-nnebunesc dorințe când mă gândesc la tine și orice mișcare îmi pare lascivă totul în jur devine trup al tău seninul cerului îți fură chipul rotunjimile dealurilor sânii curgerea apelor privirile zborul păsărilor zâmbetele tăcerea lebedelor lacrimile negrul nopților părul ești peste tot când lipsești orice ating pe tine te-ating te simt în tot ce simt te văd în tot ce văd și nu mai știu dacă lumea s-a revărsat în tine sau tu în lume nu mai ai cum să-mi lipsești oricât ai lipsi acum nebunia dorințelor mele poartă numele tău