Io sono l”amore un film liniștit, așa cum putem afirma că viața e liniștită. Un film care unora le place, până la a-l propune pentru Oscar, altora le displace, până la a-l mototoli.
Este povestea unei înstărite familii italiene, Recchi, în interiorul căreia încep să aibă loc niște schimbări majore. Eduardo, cel care a pornit o afacere de mare succes, decide să se retragă, și numește succesori pe fiul său, Tancredi, și nepotul Edo. Visul lui Edo însă e acela de a-și deschide un restaurant, împreună cu prietenul său, Antonio, un bucătar talentat, un băiat cuminte și frumos. Sufletul familiei este Emma, o imigrantă din Rusia, care a adoptat și s-a adaptat culturii marilor bogătași italieni. Mamă deosebit de iubitoare și atentă cu tot ce se întâmplă în familia ei, o adevărată matroană italiană deci, Emma începe să trăiască o iubire pe care nu o mai poate controla, îndrăgostindu-se de Antonio. Se simte, în sfârșit-crede ea, liberă și își trăiește pasional iubirea, fără să-și dea seama decât prea târziu de schimbările majore pe care aceste trăiri le vor produce în familie. Filmul dovedește cât de ușor liniștea încântătoare se poate transforma în dramă. Dincolo de subiectul lui de suflet, filmul ne poartă prin viața patriarhală a unei înstărite familii italiene, prin camerele castelului pe care aceasta îl deține, venit parcă direct din Renaștere, și rămas acolo. E un film și relaxant, și tragic, un film care merită văzut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu