Anna Karenina

Mă ajută cineva să vorbesc despre Anna Karenina? Nu despre romanul lui Tolstoi, ci despre personajul lui. Anna Karenina pentru că nu putea exista, a trebuit inventată. E atât de totală femeia Anna Karenina, încât cei care o învinuiesc nu se supără  pe aceia care o apără, ba chiar, 

după ce se mai gândesc puţin, apărătorii ei devin acuzatori, şi invers. Imboldurile acestea, de a o apăra sau acuza pe Anna, le poţi avea chiar în timp ce citeşti cartea, uneori îţi poate veni să o săruţi pe Anna, alteori să îi întorci spatele. De ce se poartă ea aşa? De ce îl înşală pe Karenin? pentru că e mai bătrân decât ea? dar Karenin o iubeşte, şi o respectă, Karenin ţine mult la familia lui, Karenin îşi iubeşte copilul cel puţin cât îl iubeşte Anna. De ce nu îi rezistă lui Vronski Anna? pentru că e mai tânăr? şi e frumos? pentru că el o iubeşte cel puţin cât o iubeşte Karenin? Şi copiii! Pe care să-l iubească mai mult Anna? Pe copilul lui Karenin, sau pe încă nenăscutul copil al lui Vronski? Cum ar putea Anna, cu sufletul ei frumos ca şi chipul ei, cu sufletul acela imens al ei, să îi împace pe toţi, rămânând apoi împăcată cu sine însăşi? Desigur că nu ar putea-o face decât dăruindu-se în egală măsură tuturor. Şi pentru că acest lucru nu se poate întâmpla trăind, Anna alege să moară. Dar oare moare cu adevărat cine moare din atâta iubire pentru toţi? Anna Karenina nu poate exista în viaţă, de aceeea s-a gândit Tolstoi să o inventeze, şi apoi să ne-o dăruiască. Uneori putem învăţa de la personaje care nu au existat niciodată, precum Anna Karenina, cât de mult trebuie să ne bucurăm fiecare că existăm, şi că, existând, avem şanse, femeie sau bărbat, să fim aşa ca Anna, dar să nu alegem moartea, ca ea. De aceea eu o apăr pe Anna, şi nu cred că voi deveni vreodată un acuzator al ei. Deşi... Mă ajută cineva să vorbesc despre Anna Karenina?

secunda înapoi

ai putea face să te uit lăsându-mă să mă întorc la secunda în care te-am văzut pentru prima oară și după o secundă ți-am vorbit și după o secundă m-ai privit și după o secundă mi-ai zâmbit să mă întorc la secundele acelea și să le schimb și să le întorc să întorc secunda în care mi-ai zâmbit secunda în care m-ai privit secunda în care ți-am vorbit secunda în care te-am văzut pentru prima oară și în secunda aceea să trec pe lângă tine ca și cum s-ar putea să nu se întâmple nimic numai așa ai putea face să te uit schimbând secunda aceea

și după aceea neuitarea

și după aceea încântarea și după aceea plutirea și după aceea liniștea și după aceea împlinirea și după aceea zâmbetul și după aceea privirile și după aceea așteptarea și după aceea nerăbdarea și după aceea frământarea și după aceea speranța și după aceea siguranța și după aceea sărutul și după aceea atingerile și după aceea feeria și după aceea încântarea...și după aceea neuitarea și după aceea nesfârșirea

tu și eu, noi

Tu și eu, tu dornică de iubire, eu de aceea mire la nesfârșit, noi ne știm de mii de ani lumină, și niciun micron nu reușește să pună distanță între noi. Vorbim pe înțelesul tuturor, și totuși când vorbim nimeni nu ne înțelege, toți ne privesc pe noi, în loc să ne asculte cuvintele. Ce e de neînțeles în ce îmi spui tu acum?    :”Da cămi aice resă țispun încu vin teiu bireanu așpu tea ofa cepe ntru căartre buis ăcun oscto atel imbi lepă mân tu luica să îțip otdo ve dicâtdea de vărat te iubesc.” Ce e de neînțeles...?

efecte

efectul muzicii asupra durerii mele efectul durerii asupra pașilor mei efectul pașilor asupra iubirii mele efectul iubirii asupra florilor efectul florilor asupra sufletului tău efectul sufletului tău asupra muzicii efectul muzicii asupra durerii  efectul durerii asupra pașilor...pieduți noi niciodată

un Oscar de Nobel

A fost un om controversat. Cred că dacă aș fi fost contemporan cu el, comportamentul lui mi-ar fi displăcut. Iar dacă el ar fi fost contemporan cu mine, cred că nu ar fi pățit ce a pățit atunci, pe la 1895.

 A fost un dandi, îi plăcea să se poarte frumos, a început să fie chiar și creator de modă, se îmbrăca de preferință 

numai în hainele elegante chiar de el concepute. Era fermecător și era frumos. S-a căsătorit cu Constance Lloyd, o femeie inteligentă, frumoasă și foarte bogată, pe care a ruinat-o. A avut doi amanți, cei mai știuți. A ieșit cu amândoi în lume, lucru de neconceput atunci. Este motivul pentru care a fost condamnat, și a făcut doi ani de pușcărie, începând cu 1895. De acolo, din închisoare, i-a scris iubitului lui, lordul Alfred Douglas, un om foarte bogat. I-a scris o scrisoare, publicată mai târziu, în care își deschide sufletul, arătând lumii câtă frumusețe și sensibilitate cuprinde în el. După ieșirea din pușcărie, singur și părăsit de toți, trăiește vagabondând prin hoteluri franțuzești de mâna a treia.

A fost un om controversat. Fermecător și respingător. Dar dincolo de toate câte le-a făcut sau nu le-a făcut, a scris o carte minunată ”Portretul lui Dorian Gray”, o carte în care viața omului este descrisă nu așa cum ne-o trăim majoritatea dintre noi, ci așa cum am vrea, poate fiecare, să o trăim.

Dacă ar exista un premiu Nobel pentru literatură acordat post-mortem, eu pe Oscar Wilde l-aș propune, cu motivația : ”pentru că a știut să descrie cu mult talent și farmec ceea ce nu a știut niciodată să trăiască.”

câmpul

Mergeam. Un câmp vast în fața mea. Nici un drum pe câmp. Nici o cărare. Același orizont. Spre est. Spre vest. Spre sud sau nord. Mergeam. În spate cărarea eu o făceam. Oriunde mergeam eu, cărarea acolo ducea. Mergeam. Un câmp vast în fața mea. Deodată pe câmp, tu! Cărarea mea la tine ducea. Mergeam. Acum amândoi. Pe aceeași cărare. Spre același orizont. Mergeam. Aveam același pas. Doar noi pe câmp. Noi și cărarea. Noi și orizontul. Mergeam. Mergând înțelegeam. Câmpul era viața. Cărarea iubirea. Orizontul eternitatea.