iubire deplină

 stiu că mă iubesti atât de mult încât dacă stii că numai asa  eu îmi voi putea spori fericirea tu esti în stare să mă trădezi cum vine asta te întreb tu îmi răspunzi de ce mă întrebi e ca si cum m-ai întreba spui tu dacă eu vreau să fii mai fericit sau m-ai întreba spui tu dacă eu vreau să fac orice pentru fericirea ta în clipa aceea eu am înteles cât de mult îmi sporeste iubirea trădarea ta am înteles că o astfel de sporită iubire nu mai are cum să nu mă facă să vreau să fiu mai fericit iubinde-te pe tine îti iubesc si trădarea

secundele dintre ani

La cumpăna dintre ani ce prețioase devin secundele noastre!...secunde în care visăm veșnicia...

în Blandiana

din nou în Blandiana într-o evadare care obişnuinţă niciodată nu va fi repetarea gesturilor înseamnă altceva în Blandiana aici ne mângîiem mereu irepetabil gesturile noastre devin fără sfârşituri prima îmbrăţişare a cuprins-o pe ultima ultima nu se va sfârşi cu prima e un cerc iubirea grădina Blandianei pare a fi Raiul admirăm un cireş înflorit aici un măr rodit dincolo un nuc nins  vegetarea în Blandiana le împlineşte pe toate înflorirea şi rodirea una sunt în Raiul Blandianei cum una suntem noi iar marea are ţărm unde briza ne aduce în simţiri susurul unei adieri uşoare aceeaşi pe care a simţit-o Ilie când Dumnezeu s-a apropiat de el are ţărm unde  e flux şi reflux în aceeaşi secundă valul care vine e chiar valul care pleacă aici scufundare în mare nu se poate întâmpla noi doi de mână umblăm pe valuri ca Isus pe ape oamenii nu cred şi vin şi ei şi nu se scufundă şi se miră şi se'nspăimântă şi se scufundă numai noi zâmbim pentru că ne dăm seama cât de a noastră este Blandiana  după ce ne întoarcem acasă luând briza cu noi ne dezbrăcăm şi umblăm goi prin camere devenim Eva şi Adam înainte de păcătuire când ruşine nu era ne simţim trupurile ca abia ieşite din mâna lui Dumnezeu şi aşa curaţi ne iubim împlinind atunci o poruncă a Lui ne iubim fără păcat ne iubim fără început şi fără sfârşit  mângâierile sărutările îmbrăţişările noastre cuprind în ele flux şi reflux mers şi plutire floare şi fruct trupul tău aşa înfloreşte în Raiul Blandianei

ce mare e micul prinţ

Ar fi fost mult mai săracă lumea fără micul prinţ. Nu are nume micul prinţ, aşa că poate fi Micul Prinţ. E numele care i se potriveşte cel mai bine. Micul, pentru că e mic de statură, Prinţ pentru că e cel mai mare prinţ care a trăit vreodată. "A trăit" înseamnă de fapt "trăieşte" pentru că Micul Prinţ trăieşte cumva în fiecare dintre noi, în adulţi şi în copii în egală măsură, în cei care 

au citit povestirea lui  Saint-Exupery şi în cei care nu au citit-o, în egală măsură. Pentru că fiecare dintre noi, copii sau oameni mari, avem clipele noastre de sinceritate, şi clipele noastre de uimire în faţa a cât de minunat de simpli putem fi fiecare. Dacă noi, oamenii mari, am şti să-l lăsăm liber pe Micul Prinţ pe care, de la Dumnezeu izvorâre, fiecare îl purtăm în noi, lumea ar fi mult mai frumoasă. Lumea simţirilor noastre vreau să spun, pentru că lumea din afară este frumoasă oricum, frumuseţea ei nu se schimbă. Numai că noi, aşa de ocupaţi, vezi-Doamne, cu treburi importante, îl ignorăm pe Micul Prinţ şi-l exilăm în cotloane de-ale noastre negre şi urâte, de unde el, care nu se supără pentru că se crede prea mic pentru a se supăra, el Micul Prinţ, ne trage din-când-în-când de mânecă pentru a ne arăta ce frumoasă e o floare şi ce frumoase sunt stelele. Eu sunt sigur că dacă Hitler, monstrul acela mare, ar fi ştiut să-l asculte pe Micul Prinţ, războiul al doilea nu s-ar mai fi întâmplat, deci milioane de oameni nu ar mai fi murit. Dar din păcate....  Aşa că haideţi ca măcar noi, cei care ştim, să îl lăsăm pe Micul Prinţ să ne întrebe, şi răspunzându-i, să ne dăm seama ce minunaţi suntem noi, şi ce minunată e lumea pe care o vedem. Adică, să fim minuaţi, aşa! ca Micul Prinţ.

în Blandiana

iubito în Blandiana noi nu suntem tu şi eu acolo ne trăim unul pe altul nedespărţiţi în trupuri ne simţim unul pe altul nedespărţiţi de spaţii ne iubim fără să fim doi îmbrăţişările ne sunt plutiri sărutările adieri mângâierile raze noi suntem eoni contopiţi într-o singură fiinţă visele îşi pierd menirile în Blandiana clipele îşi pierd numărările anii anotimpurile anotimpurile rosturile frigul lui decembrie în Blandiana înfloreşte flori de mai florile plutesc parfumurile împietresc frumuseţea ta se înmărmureşte mişcările noastre când ne iubim devin sculpturi simţirile noastre munţi atingerile noastre oceane iar noi după iubire sfinţi neatinşi de durere purtând în noi un secret veşnic şi apoi aşa coborâm să ne plimbăm pe pămâtul Blandianei doi unul fiind un singur miracol printre oamenii miraţi de baletul paşilor tăi de înmărmuritele unduiri ale frumuseţii tale miraţi că pe unde trecem noi decembrie înfloreşte flori de mai şi că noi suntem ca nişte munţi ca nişte oceane iar tu le zâmbeşti şoptindu-mi acuma ştiu că noi nu mai avem cum să murim

plutire

nu i s-a'ntâmplat cuiva să nu viseze nu vise în somn ci  visele acelea cu ochii deschişi şi mintea departe spre nişte străfunduri pe care din noi visele le înalţă  pe noi deodată cu ele totul devine plutire atunci ne dăm seama cum suntem uşori parcă ceva ce nici nu  există doar plutirea aceea prăbuşită în noi  noi înălţaţi în plutire culorile toate ne trec pe dinainte  toate muzicile ne trec în simţiri şi pe care le iubim fiinţele toate spirit cum suntem uşori mai uşori chiar decât visele acelea 

comori

Dacă am şti să ne facem din fiecare clipă o bijuterie, ce bogaţi am fi! Chiar trecerea timpului, această fatalitate pentru cei mai mulţi, ne-ar îmbogăţi. O oră bogată în bijuterii de clipe, ce e aşa de greu? dacă bijuteriile acelea există! noi trebuie doar să le prindem şi să le aşezăm pe fiecare în tezaurul care ne este viaţa, cu clipele orelor ei, orelor noastre, cu clipele noastre... Ne lăsăm copleşiţi de necazurile zilelor,  ne lăsăm copleşiţi de nepăsările şi comodităţile noastre, şi pierdem în fiecare zi comori de clipe. Şi apoi, pentru că tot avem antrenamentul acesta al pierderii de comori, ne devine uşor să suportăm pierderea, prin înstrăinare, a unor prieteni. Cum nu simţim că fiecare clipă care trece aiurea e o pierdere pentru tezaurul care am vrea să ne fie viaţa, ajungem să nu mai simţim că fiecare prieten înstrăinat ne sărăceşte enorm. Avem clipe, pentru că aşa e viaţa. Avem prieteni, pentru că aşa e viaţa. Ne avem pe noi, pentru că aşa e viaţa. Şi în loc să ne facem comori din ele...