Nell ...o lecţie de iubire

Spun "Nell ...o lecţie de iubire", nu referindu-mă la film mai ales, ci la personaj. Un personaj fermecător, care mie îmi place. Mi-ar place să existe, şi să o întâlnesc pe Nell. Nu spun că în viaţă nu am prieteni minunaţi, interesanţi şi valoroşi, am! vreo cinci dintre ei, cât pentru o mână, de nepreţuit! vreo doi dintre ei, cât pentru inelar şi arătător, de neînlocuit! dar unul ca Nell nu am.  Nu mă opresc însă din căutare!

Pe un afiş al filmului scrie: "Inima ei, sufletul ei, limba vorbită de ea sunt o enigmă, o enigmă numită Nell." Dar gândindu-mă la cum e ea şi cum suntem noi, cei "normalii" îmi vine să cred că mai mult noi suntem enigme, enigme în sensul de ciudaţi, ascunşi, pitiţi după un deget, sau după un cuvânt. Chiar şi când vrem să apărem în deplinătatea sincerităţii noastre, o parte din noi rămâne ascunsă, pentru că aşa suntem noi "normalii" mai enigmatici, mai ciudaţi decât ciudata Nell: dacă am deveni aşa de deplin sinceri cum e ea, am deveni, abia atunci, ciudaţi, credem cei mai mulţi, fără să ne dăm seama că ciudaţi suntem aşa cum suntem noi "normalii" cu nişte enigme "de nedezvăluit". 

Cât despre film, e greu, cred eu, să nu placă, deşi unele scene par nebuneşti, dar cum ziceam, "nebunii" suntem noi, care nu le citim corect. Jodie Foster pare "lipită" de rol. E o mare actriţă Jodie Foster, toate rolurile ei, cel puţin cele pe care le ştiu eu, ea le interpretează la maxim, dar cu Nell mi se pare că e de la maxim în sus.

Merită deci văzut "Nell"! Văzându-l, spre a pricepe mai bine ce vedem, ne putem interesa despre ce este "idioglossia" şi aflând, să ştim că nu e bine să ne ascundem după cuvinte, chiar şi după acelea de noi inventate. Nell nu se ascunde după limbajul ei, ea trăieşte în limbajul ei. Ar fi bine să învăţăm şi noi asta de la ea. Ea, Nell ...o lecţie de iubire.

când culorile cântă

Ştiţi cum e să asculţi un tablou? Adică, vi s-a întâmplat să auziţi, nu să priviţi un tablou? Acesta, de exemplu: nu-l auziţi cum cântă?  Sunt încărcate de sunete culorile, noi trebuie doar să le ascultăm, privindu-le. Sunt ca nişte simfonii tablourie, aşa sunt! Ascultaţi-l pe acesta! Deosebirea dintre o simfonie simfonie şi simfonia unui tablou poate fi aceea că aceasta din urmă nu are o durată precisă, putem privi un tablou ascultându-l de dimineaţa până dimineaţa; şi nu are nici note tabloul, nu are partitură, de fiecare dată putem auzi alte muzici privind acelaşi tablou. Notele muzicale ale culorilor sunt mai schimbătoare decât cele ale partiturilor. Aşa că vă îndemn să ascultaţi tablourile. Uneori ele cântă chiar melodia pe care veţi să o priviţi. Şi vă îndemn să priviţi tablourile. Uneori ele au chiar culorile pe care vreţi să le ascultaţi....

peisaj

Ştiţi care este cel mai frumos peisaj al lumii acesteia? Omul! Aşa cred eu. E o aberaţie să vorbim despre noi ca despre nişte peisaje? Nu cred!  Dacă n-am fi noi, oamenii, cine ar mai admira peisajele? Şi admirând peisajul, de ce să nu admirăm pe cel care-l admiră? Greşesc când, admirând un peisaj, mă admir şi pe mine? Devin prea-plin-de-mine atunci? Nu cred!  Fac parte din peisaj, sunt acolo şi eu, deci admirând peisajul şi pe mine mă admir. Şi oare, aşa aşezat într-un peisaj de admirat, nu înseamnă să mă străduiesc ca nu tocmai eu să stric peisajul? Cred că da!  Nu-i aşa că e o strădanie de care prea puţini dintre noi ţin seama? De-aia ziceam...  

homo electronicus

Ce suntem aproape că ştim, ce vom fi aproape că putem ştii...devenim din ce în ce mai electronici, culoarea profund de liniştitoare a multor priviri de acum va deveni, într-un viitor care ne este din-ce-în-ce mai apropiat, culoare artificială, ca venită din două beculeţe nu din doi ochi. Vor deveni urmaşii nu prea îndepărtaţi ai noştri un fel de extratereştrii pământeni, care, dacă nu-şi vor primi raţia lor de electroni, se vor neantiza. Se vor trezi urmaşii noştri că sunt "electronic man", sau, mai antic spus "homo electronicus". Aşa încât acum eu mă bucur mult că mă mai pot numi "homo sapiens", deşi mi-e greu să mă gândesc că am fost cândva "homo erectus", o altă imagine venindu-mi în minte când mi se vorbeşte despre asta...dar la "homo electronicus" mă pot gândi; chiar în timp ce postez, sunt "bombardat" cu tot felul de invitaţii, unii vor să-mi spună ca tocmai am câştigat 1.000.000 $ alţii, bazându-se pe faptul că eu mai sunt încă sapiens, se oferă să-mi măsoare IQ-ul etc.  Purtăm în noi, virtuale, imaginile noastre viitoare, iar aceia dintre noi care aleg să citească lucrurile frumoase pe care le putem găsi în această lume virtuală, înseamnă că au ales să rămână "sapiens", iar dublul click pe like altceva înseamnă pentru ei....

11.11.2011

Noi nu murim! Ne nemurim!...ne hrănim nemurirea cu trecătoarele clipe ale vieţii acesteia. Dar noi nu suntem clipe, noi nu pierim cum pier ele, chiar dacă clipele, în nestăvilita lor trecere, ne înseamnă cu câte ceva, chiar dacă mergem spre soare-apune, minţim despre moarte atunci când spunem că murim, asemeni clipelor. Da! mergem spre soare-apune, dar la fel ca el, vom răsări. E însemnul divinităţii noastre, şi nu trebuie să credem că ne premărim atunci când ne declarăm asemănarea cu Divinitatea. Ea ne-a preamărit, când ne-a făcut aşa. De aceea sunt importante aceste trecătoare clipe, căci ele includ veşnicia. Încât trebuie să păşim atenţi prin această trecere, atenţi să nu ne strivim unii altora clipa, căci clipa aceasta pate fi mare cât veşnicia...

frumoasa iubire

Ca să fie frumoase, frumuseţile din afara noastră trebuie să fie frumoase în noi. Îngerii sunt îngeri numai pentru aceia al căror suflet e capabil să simtă starea angelică, pentru ceilalţi ei rămân simple plăsmuiri. Iubirea există, mai minunată şi adevărată, în sufletul celui care iubeşte decât în sufletul celui iubit. Aceasta înseamnă însă că iubirea poate înălţa pe cine se simte iubit, îmbiindu-l la o mai înaltă iubire, pentru că reperul devine iubirea cu care e iubit. Este un fel de spirală înălţătoare iubirea, o înălţare în doi spre aceeşi ţintă. Înălţare care şi pe cineva îngopat până la glezne în neiubire îl poate smulge de acolo, înălţându-l spre oglinda angelică a cerului. După care totul devine mai uşor.

uitările...amintirile

Uităm când vrem să nu ne mai amintim?sau uităm pentru că uităm să ne mai amintim... Suntem noi prizonierii uitărilor, sau sunt uitările prizonierele noastre? Dacă am uita numai ce am vrea noi să uităm, am deveni prizonierii unor amintiri care nu ar mai lăsa loc prezentului, cu atât mai puţin viitorului. Aşa că e mai bine să lăsăm uitările să-şi împlinească menirile. Şi totuşi, amintirile pe care nu vrem noi să le uităm ,,, să nu le lăsăm să intre în umbra utării! Nu ne putem controla uitările, dar amintirile da! Memoria noastră minte când e vorba de amintiri numai atunci când ea, memoria, din cauza prea-multor uitări, se goleşte de amintiri. E o singurătate crudă aceasta, în care memoria minte, crudă şi, de cele mai multe ori, fără ieşire, o singurătate pe care nici măcar strigătele implorărilor nu o mai poate ajuta. Nopţilor negre ale uitărilor le putem pune capăt lăsându-ne mângâiaţi de luminile unor raze ale amintirilor... Când amintirile vorbesc, uitările sunt obligate să tacă.