uitările...amintirile

Uităm când vrem să nu ne mai amintim?sau uităm pentru că uităm să ne mai amintim... Suntem noi prizonierii uitărilor, sau sunt uitările prizonierele noastre? Dacă am uita numai ce am vrea noi să uităm, am deveni prizonierii unor amintiri care nu ar mai lăsa loc prezentului, cu atât mai puţin viitorului. Aşa că e mai bine să lăsăm uitările să-şi împlinească menirile. Şi totuşi, amintirile pe care nu vrem noi să le uităm ,,, să nu le lăsăm să intre în umbra utării! Nu ne putem controla uitările, dar amintirile da! Memoria noastră minte când e vorba de amintiri numai atunci când ea, memoria, din cauza prea-multor uitări, se goleşte de amintiri. E o singurătate crudă aceasta, în care memoria minte, crudă şi, de cele mai multe ori, fără ieşire, o singurătate pe care nici măcar strigătele implorărilor nu o mai poate ajuta. Nopţilor negre ale uitărilor le putem pune capăt lăsându-ne mângâiaţi de luminile unor raze ale amintirilor... Când amintirile vorbesc, uitările sunt obligate să tacă.