20111026

povară grea ispita





 Ce povară grea ispita! Grea cât întreaga omenire. Şi noi ce greu îi facem faţă! Ca să ne poată ispiti, ispita nu ezită să se nege pe sine, şi ne spune: "Oare chiar sunt eu ispită? Aşa arată o ispită adevărată...?" Şi noi: "Chiar! Oare e chiar o ispită ce vreau să fac?" Buimăciţi, vrăjiţi şi ameţiţi de minunăţiile ei, zâmbim şi ne lăsăm purtaţi... Toate ispitele sunt plăcute, dar nu toate plăcerile sunt ispite. Plăcerile despre care ştim, prin iubire, că sunt plăcute Proniei divine, nu au cum fi ispite, Dumnezeu nu ispiteşte! Dumnezeu iubeşte! Deci ispitele ispite...oare ce ne mână spre ele? De ce fructul interzis e mai dulce decât fructul permis? De ce acceptăm cu atâta nepăsare transformarea lichidului cristalin al vieţii în fluidul ruşinii căderilor în ispite? Şi ce simplu ar fi să rămânem demni în faţa provocărilor ispititoare, atâta de simplu încât devine aproape imposibil. Simplu, pentru că ce simplu ar fi să devenim noi ispitele ispitelor noastre, să le sucim noi lor capul, şi să le lăsăm noi pe ele să se prăbuşească...



3 comentarii:

  1. ispita este deja un cuvant foarte complicat dar a fi ispitit de o buna actiune ,atunci acest cuvant isi asume frumusetea lui .. ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Aşa e Alina: Dumnezeu nu ispiteşte! Dumnezeu iubeşte! Unii fac din iubire un fel de ispită, şi, spunând că nu acceptă ispita, alungă iubirea. Ei uită că acest cuvânt 'ispita' îşi are frumuseţea lui....
    Un tenero abbraccio, Alina

    RăspundețiȘtergere