roșu

Uneori...mă adun...din rătăciri...

Senzația de rătăcire o am, cel mai acut, în gări. Sau, mai bine-zis, îmi place să mă adun din rătăciri rătăcind într-o gară, așteptând un tren, primul tren, acela care pentru mine, așa de rătăcit, merge spre nicăieri. Ceea ce înseamnă spre oriunde, pentru că oriunde ar merge, e bine! De aceea când oprește în gară, nici nu mă mai urc în el, vreau să mă adun din rătăciri nu în niște trenuri care merg spre nicăieri, ci în gările prin care trec acele trenuri. Senzația de ”adunare” din rătăcire e și mai intensă atunci când trenul nici nu oprește în gară. Mi-am cumpărat bilet nu pentru a mă urca în tren, ci pentru a mă aduna din rătăciri...așa că e bine ca, până la trenul următor, trecător și el prin gara aceea, să pornesc și să culeg flori, maci dacă sunt, de pe lângă calea ferată. Macii au culoarea rătăcirilor. Culegându-i și privindu-i, îmi dau seama că, de fapt, biletul meu e în pieptul meu  ...roșu ca macii  ...roșu ca rătăcirile...