visând

Nu au vârstă visele noastre, ele nu îmbătrânesc deodată cu noi. Putem rămâne copii în vise, lucru care ne ajută să rămânem copii şi în realitate. Lumina din grădina viselor noastre rămâne lumina copilăriei, acea lumină care numai în vise există. Ne putem aminti: am fost bătrâni în visele copilăriei, un fel de copaci bătrâni, copacii sunt mai bătrâni decât oamenii, indiferent de vârsta lor, de aceea înfloresc ei mereu. Şi la umbra lor, la umbra acelor copaci despre care ştim că vor înflori orice-ar-fi, ne putem păstra o viaţă copilăria. În singurătăţile noastre de oameni mari, umbra aceea se personifică, şi nu mai suntem singuri... Singurătăţile noastre nu înseamnă neapărat absenţa unor oameni lângă noi, putem fi singuri şi în tribunele gălăgios de pline ale unor stadioane, sau în sălile liniştitor de tăcute ale unor concerte. Şi putem fi singuri, acolo, chiar de mână cu persoana pe care o iubim. Singurătăţile noastre de oameni mari câteodată doar singuri ni le putem mângâia, refugiindu-ne la umbra deasă şi răcoroasă a copacului înflorit din visele copilăriei, copac care rămâne acelaşi. Visele noastre nu îmbătrânesc deodată cu noi, şi nu ne părăsesc. De aceea nu rămânem niciodată singuri. Sau, cea mai profundă singurătate e aceea în care nu suntem niciodată singuri, aceea în care rămânem noi-cu-noi-înşine, la umbra unui copac care e doar al nostru, al fiecăruia... Şi despre care ştim sigur că va înflori....mereu şi mereu...