de ce ”Paris, Texas”?

Pentru că, vreau să vă spun, e un film mare. Dacă e pe primul loc în topul preferințelor mele, meritul nu este, bineînțeles, al meu (gusturi, preferințe etc.) ci al filmului. E un film mare ”Paris, Texas”. Tot ce se întâmplă acolo e viața arătată în cel mai nefalsificat mod: o mare iubire,  o familie cu un copil, o despărțire din motive pe care filmul nu le explică, o regăsire, o altă despărțire, o altă regăsire (a unei mame cu copilul ei)...........uneori iubirea e atât de mare încât rămânerea împreună devine imposibilă. Imposibilă pentru că depășește această dimensionalitate, ea existând în alte orizonturi, care nu pot fi transmutate aici. Călătorea aiurea Travis pentru că pentru el viața își pierduse semnificația. El aștepta ajungerea dincolo. De aceea chiar și reîntâlnirea, aici, cu Jane nu mai era importantă. Scenele reîntâlnirii sunt, după părerea mea, scene de artă în film, interpretările protagoniștilor fiind și ele de excepție.

O Nastassja Kinski mai bună decât Jane din aceste scene nu cred că poate exista. Cuvintele ei de la un moment dat  ”Oo! Travis, Travis” eu degeaba le scriu aici, pentru că le lipsește tonul, absolut unic în film: și fericire și durere, și sosire și plecare, și început și sfârșit. Jane nu era numai marea iubire a lui Travis, forța care-l făcea să trăiască, dar și femeia care l-a putut face să guste veșnicia. De aceea se simte el mulțumit atunci când ”aranjează” încredințarea copilului lor mamei. Un fel de predare a ștafetei spre veșnicie.....