Augustin, un nume cu rezonanţe deosebite în sufletul meu, aproape ca "mama" sau "tata". Am auzit de mic vorbindu-se despre el, aşa încât, când, pe la 15 ani am ajuns să-l citesc pentru prima oară, îmi părea deja cunoscut. Mi s-a recomandat să încep cu "Confesiuni", şi cu ele am început, o carte legată în piele roşu-cărămiziu, cu înscrisuri aurii. Se potrivea. Se potrivea şi ce citeam cu ceea ce ştiam că voi citi. Se potrivea, dar era mult-mai-mult. Era tot Augustin, dar acum zâmbetul lui era altul, tot zâmbetul lui, dar altul. Simţeam, pe măsură ce citeam, aceaşi imensă liniştire pe care o simţeam când citeam Biblia, liniştire şi fericire. Atunci am început să înţeleg că, uneori, cuvântul unor oameni e aşa de aproape de Cuvântul lui Dumnezeu, cred eu, pentru că acei oameni sunt aşa de aproape de Dumnezeu. Augustin, un rebel petrecăreţ, a cunoscut, aşa, viaţa mai complet decât dacă ar fi fost de la început, şi numai un bun creştin. Apoi Monica, mama lui, căreia nepăsându-i, dar cu atâta durere, de viaţa fiului ei, nu a încetat o clipă să creadă în destinul lui. Şi apoi "Tolle! lege!", şi apoi Augustin, şi apoi "Confesiuni"... Mi-aduc aminte, într-un anumit moment, când reciteam la întâmplare din "Confesiuni", mi-a venit un gând: "oare, în istoria omenirii, câte cărţi mari posibil a fi fost scrise au rămas nescrise? "Confesiuni" putea fi o carte rămasă nescrisă?" Răspunsul meu "desigur, nu!" Aşa că vă îndemn şi pe voi, care poate nu aţi făcut-o încă, să vă convingeţi. Şi chiar dacă nu o să vă placă, aş vrea să-mi daţi dreptate; şi pentru cei cărora nu le plac mărturisirile din "Confesiuni", ele pot fi o lecţie de credinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu