Ştiţi care este cel mai frumos peisaj al lumii acesteia? Omul! Aşa cred eu. E o aberaţie să vorbim despre noi ca despre nişte peisaje? Nu cred! Dacă n-am fi noi, oamenii, cine ar mai admira peisajele? Şi admirând peisajul, de ce să nu admirăm pe cel care-l admiră? Greşesc când, admirând un peisaj, mă admir şi pe mine? Devin prea-plin-de-mine atunci? Nu cred! Fac parte din peisaj, sunt acolo şi eu, deci admirând peisajul şi pe mine mă admir. Şi oare, aşa aşezat într-un peisaj de admirat, nu înseamnă să mă străduiesc ca nu tocmai eu să stric peisajul? Cred că da! Nu-i aşa că e o strădanie de care prea puţini dintre noi ţin seama? De-aia ziceam...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu