povară grea ispita

 Ce povară grea ispita! Grea cât întreaga omenire. Şi noi ce greu îi facem faţă! Ca să ne poată ispiti, ispita nu ezită să se nege pe sine, şi ne spune: "Oare chiar sunt eu ispită? Aşa arată o ispită adevărată...?" Şi noi: "Chiar! Oare e chiar o ispită ce vreau să fac?" Buimăciţi, vrăjiţi şi ameţiţi de minunăţiile ei, zâmbim şi ne lăsăm purtaţi... Toate ispitele sunt plăcute, dar nu toate plăcerile sunt ispite. Plăcerile despre care ştim, prin iubire, că sunt plăcute Proniei divine, nu au cum fi ispite, Dumnezeu nu ispiteşte! Dumnezeu iubeşte! Deci ispitele ispite...oare ce ne mână spre ele? De ce fructul interzis e mai dulce decât fructul permis? De ce acceptăm cu atâta nepăsare transformarea lichidului cristalin al vieţii în fluidul ruşinii căderilor în ispite? Şi ce simplu ar fi să rămânem demni în faţa provocărilor ispititoare, atâta de simplu încât devine aproape imposibil. Simplu, pentru că ce simplu ar fi să devenim noi ispitele ispitelor noastre, să le sucim noi lor capul, şi să le lăsăm noi pe ele să se prăbuşească...

mărturisiri despre "Confesiuni"

Augustin, un nume cu rezonanţe deosebite în sufletul meu, aproape ca "mama" sau "tata". Am auzit de mic vorbindu-se despre el, aşa încât, când, pe la 15 ani am ajuns să-l citesc pentru prima oară, îmi părea deja cunoscut. Mi s-a recomandat să încep cu "Confesiuni", şi cu ele am început, o carte legată în piele roşu-cărămiziu, cu înscrisuri aurii. Se potrivea. Se potrivea şi ce citeam cu ceea ce ştiam că voi citi. Se potrivea, dar era mult-mai-mult. Era tot Augustin, dar acum zâmbetul lui era altul, tot zâmbetul lui, dar altul. Simţeam, pe măsură ce citeam, aceaşi imensă liniştire pe care o simţeam când citeam Biblia, liniştire şi fericire. Atunci am început să înţeleg că, uneori, cuvântul unor oameni e aşa de aproape de Cuvântul lui Dumnezeu, cred eu, pentru că acei oameni sunt aşa de aproape de Dumnezeu. Augustin, un rebel petrecăreţ, a cunoscut, aşa, viaţa mai complet decât dacă ar fi fost de la început, şi numai un bun creştin. Apoi Monica, mama lui, căreia nepăsându-i, dar cu atâta durere, de viaţa fiului ei, nu a încetat o clipă să creadă în destinul lui. Şi apoi "Tolle! lege!", şi apoi Augustin, şi apoi "Confesiuni"...  Mi-aduc aminte, într-un anumit moment, când reciteam la întâmplare din "Confesiuni", mi-a venit un gând: "oare, în istoria omenirii, câte cărţi mari posibil a fi fost scrise au rămas nescrise? "Confesiuni" putea fi o carte rămasă nescrisă?" Răspunsul meu "desigur, nu!"  Aşa că vă îndemn şi pe voi, care poate nu aţi făcut-o încă, să vă convingeţi. Şi chiar dacă nu o să vă placă, aş vrea să-mi daţi dreptate; şi pentru cei cărora nu le plac mărturisirile din "Confesiuni", ele pot fi o lecţie de credinţă.

...şi iar visând

.. ...ceasuri când visăm.  Când visăm ce oră e? Ce se întâmplă cu ora când visăm? Ce se întâmplă cu noi? De ce nu putem rămâne acolo, în visul nostru? Adică în acea realitate în care putem simţi că ne naştem bătrâni, că trăind întinerim, apoi ajungem bebeluşi, şi bebeluşi fiind, nu mai murim, ci ne topim, pentru a ne naşte iar, mai bătrâni decât cum am fost, adică mai înţelepţi, mai plini de iubire...şi tot aşa...un fel de Nirvane, adică un fel întregiri în altfel de spaţii, în care, nemaifiind oră ora capătă trup, şi  o putem săruta, o putem mângâia, o putem iubi,  ca în vis, iar ea, iubindu-ne, să vrea să nu ne mai lase să plecăm, şi nelăsându-ne, să rămânem acolo, în vis, ascultând glasul orei care, netrecătoare, ne veşniceşte şi pe noi, pe cei care visăm, şi n-am mai vrea să ne părăsim visul........  

visând

Nu au vârstă visele noastre, ele nu îmbătrânesc deodată cu noi. Putem rămâne copii în vise, lucru care ne ajută să rămânem copii şi în realitate. Lumina din grădina viselor noastre rămâne lumina copilăriei, acea lumină care numai în vise există. Ne putem aminti: am fost bătrâni în visele copilăriei, un fel de copaci bătrâni, copacii sunt mai bătrâni decât oamenii, indiferent de vârsta lor, de aceea înfloresc ei mereu. Şi la umbra lor, la umbra acelor copaci despre care ştim că vor înflori orice-ar-fi, ne putem păstra o viaţă copilăria. În singurătăţile noastre de oameni mari, umbra aceea se personifică, şi nu mai suntem singuri... Singurătăţile noastre nu înseamnă neapărat absenţa unor oameni lângă noi, putem fi singuri şi în tribunele gălăgios de pline ale unor stadioane, sau în sălile liniştitor de tăcute ale unor concerte. Şi putem fi singuri, acolo, chiar de mână cu persoana pe care o iubim. Singurătăţile noastre de oameni mari câteodată doar singuri ni le putem mângâia, refugiindu-ne la umbra deasă şi răcoroasă a copacului înflorit din visele copilăriei, copac care rămâne acelaşi. Visele noastre nu îmbătrânesc deodată cu noi, şi nu ne părăsesc. De aceea nu rămânem niciodată singuri. Sau, cea mai profundă singurătate e aceea în care nu suntem niciodată singuri, aceea în care rămânem noi-cu-noi-înşine, la umbra unui copac care e doar al nostru, al fiecăruia... Şi despre care ştim sigur că va înflori....mereu şi mereu...

clipa

Suntem mai ales clipe din trecut, și mai mult clipe din viitor, decât clipe din prezent. Suntem, în clipa aceasta, anii care am fost, anii care vom fi... Este un fel de punte de trecere peste râul vieții noastre clipa aceasta, punte care se trece ea mai repede decât trecerea noastră deasupra-i, nici nu apucăm să terminăm pasul clipei, când clipa... Noroc cu amintirile, noroc cu speranțele! Prezentul, trecutul, viitorul...viața noastră...râul nostru de sub punte, râu curgător spre veșnicia din care, cred eu, vom privi cu mirare spre ceea ce va fi fost această trecere a noastră peste o punte trecătoare...

roșu

Uneori...mă adun...din rătăciri...

Senzația de rătăcire o am, cel mai acut, în gări. Sau, mai bine-zis, îmi place să mă adun din rătăciri rătăcind într-o gară, așteptând un tren, primul tren, acela care pentru mine, așa de rătăcit, merge spre nicăieri. Ceea ce înseamnă spre oriunde, pentru că oriunde ar merge, e bine! De aceea când oprește în gară, nici nu mă mai urc în el, vreau să mă adun din rătăciri nu în niște trenuri care merg spre nicăieri, ci în gările prin care trec acele trenuri. Senzația de ”adunare” din rătăcire e și mai intensă atunci când trenul nici nu oprește în gară. Mi-am cumpărat bilet nu pentru a mă urca în tren, ci pentru a mă aduna din rătăciri...așa că e bine ca, până la trenul următor, trecător și el prin gara aceea, să pornesc și să culeg flori, maci dacă sunt, de pe lângă calea ferată. Macii au culoarea rătăcirilor. Culegându-i și privindu-i, îmi dau seama că, de fapt, biletul meu e în pieptul meu  ...roșu ca macii  ...roșu ca rătăcirile...

cerul din cameră

Cerul mutat pe tavanul camerei....uneori cerul e atât de aproape de noi, încât nici nu-l mai vedem. Și nu pentru că ne sunt prea mici privirile pentru un cer așa de mare, ci pentru că nu realizăm că, de fapt, cerul acela imens nu e acolo, e mult mai aproape, e pe tavanul camerei, ba e și mai aproape, mult mai aproape, e chiar în noi. Ar trebui ca atunci când ne privim sufletul să vedem un cer luminat. Am afla astfel cât de mângâietoare e aceea lumină cerească ... acea lumină din noi.

Tăcerea prin care zboară fluturi

Ați ascultat vreodată cum sună o tăcere prin care zboară fluturi? Tăcere fără timp trecător, tăcerea unui spațiu în care limbile ceasornicelor își pierd rostul, tăcere în care bătăile inimii dacă nu se mai aud, nu înseamnă că nu pot fi ascultate, în care strivitelor tulpini de trandafir le cresc aripi de petale, tăcere în care durerea se lichefiază și picură în coniacul unui pahar, tăcere pe care liniștea tulburată de fâlfâiri de aripi și de picurări de picuri o fac și mai adâncă, tăcere în care, mai tăcut decât ea, apare un chip...  Ați ascultat vreodată?

de ce ”Paris, Texas”?

Pentru că, vreau să vă spun, e un film mare. Dacă e pe primul loc în topul preferințelor mele, meritul nu este, bineînțeles, al meu (gusturi, preferințe etc.) ci al filmului. E un film mare ”Paris, Texas”. Tot ce se întâmplă acolo e viața arătată în cel mai nefalsificat mod: o mare iubire,  o familie cu un copil, o despărțire din motive pe care filmul nu le explică, o regăsire, o altă despărțire, o altă regăsire (a unei mame cu copilul ei)...........uneori iubirea e atât de mare încât rămânerea împreună devine imposibilă. Imposibilă pentru că depășește această dimensionalitate, ea existând în alte orizonturi, care nu pot fi transmutate aici. Călătorea aiurea Travis pentru că pentru el viața își pierduse semnificația. El aștepta ajungerea dincolo. De aceea chiar și reîntâlnirea, aici, cu Jane nu mai era importantă. Scenele reîntâlnirii sunt, după părerea mea, scene de artă în film, interpretările protagoniștilor fiind și ele de excepție.

O Nastassja Kinski mai bună decât Jane din aceste scene nu cred că poate exista. Cuvintele ei de la un moment dat  ”Oo! Travis, Travis” eu degeaba le scriu aici, pentru că le lipsește tonul, absolut unic în film: și fericire și durere, și sosire și plecare, și început și sfârșit. Jane nu era numai marea iubire a lui Travis, forța care-l făcea să trăiască, dar și femeia care l-a putut face să guste veșnicia. De aceea se simte el mulțumit atunci când ”aranjează” încredințarea copilului lor mamei. Un fel de predare a ștafetei spre veșnicie.....

Întâmplător?

Cât de întâmplător e tot ce ni se întâmplă? Va fi ”la nimereală” următorul cuvânt pe care îl voi scrie aici? Evident că nu! Mintea mea lucrează, și lucrând ea îmi spune și spunându-mi mă convinge că nici următorul meu pas nu va fi întâmplător, și nici următoarea mea secundă, nici următorul meu vis, nici următorul meu gând, nici următorul meu gest, nici următoarea mea trăire, nici următoarea mea viață.

Nu mă simt controlat, pentru că nu vreau să mă las controlat, dar simt că nu trăiesc la voia întâmplării. Nu trăiesc și nu am trăit la voia întâmplării, niciuna dintre persoanele la care țin în mod deosebit nu au venit dintr-un neant în viața mea, sentimentul meu de iubire pentru ele are un izvor luminat, și cum aș putea eu crede că e întâmplător acest izvor? Deci cum aș putea crede că sunt eu întâmplător, sau sunt ele, persoanele mele iubite, întâmplătoare? Sau că ne sunt întâmplătoare toate trăirile, ca și cum ne-ar fi ele un fel de nestăvilite ape ale unei năvalnice cascade...
Nu mă simt controlat, și nici dirijat, dar luminat de neîntâmplătorul a tot ce mi se întâmplă, mă simt.