iubire deplină

 stiu că mă iubesti atât de mult încât dacă stii că numai asa  eu îmi voi putea spori fericirea tu esti în stare să mă trădezi cum vine asta te întreb tu îmi răspunzi de ce mă întrebi e ca si cum m-ai întreba spui tu dacă eu vreau să fii mai fericit sau m-ai întreba spui tu dacă eu vreau să fac orice pentru fericirea ta în clipa aceea eu am înteles cât de mult îmi sporeste iubirea trădarea ta am înteles că o astfel de sporită iubire nu mai are cum să nu mă facă să vreau să fiu mai fericit iubinde-te pe tine îti iubesc si trădarea

secundele dintre ani

La cumpăna dintre ani ce prețioase devin secundele noastre!...secunde în care visăm veșnicia...

în Blandiana

din nou în Blandiana într-o evadare care obişnuinţă niciodată nu va fi repetarea gesturilor înseamnă altceva în Blandiana aici ne mângîiem mereu irepetabil gesturile noastre devin fără sfârşituri prima îmbrăţişare a cuprins-o pe ultima ultima nu se va sfârşi cu prima e un cerc iubirea grădina Blandianei pare a fi Raiul admirăm un cireş înflorit aici un măr rodit dincolo un nuc nins  vegetarea în Blandiana le împlineşte pe toate înflorirea şi rodirea una sunt în Raiul Blandianei cum una suntem noi iar marea are ţărm unde briza ne aduce în simţiri susurul unei adieri uşoare aceeaşi pe care a simţit-o Ilie când Dumnezeu s-a apropiat de el are ţărm unde  e flux şi reflux în aceeaşi secundă valul care vine e chiar valul care pleacă aici scufundare în mare nu se poate întâmpla noi doi de mână umblăm pe valuri ca Isus pe ape oamenii nu cred şi vin şi ei şi nu se scufundă şi se miră şi se'nspăimântă şi se scufundă numai noi zâmbim pentru că ne dăm seama cât de a noastră este Blandiana  după ce ne întoarcem acasă luând briza cu noi ne dezbrăcăm şi umblăm goi prin camere devenim Eva şi Adam înainte de păcătuire când ruşine nu era ne simţim trupurile ca abia ieşite din mâna lui Dumnezeu şi aşa curaţi ne iubim împlinind atunci o poruncă a Lui ne iubim fără păcat ne iubim fără început şi fără sfârşit  mângâierile sărutările îmbrăţişările noastre cuprind în ele flux şi reflux mers şi plutire floare şi fruct trupul tău aşa înfloreşte în Raiul Blandianei

ce mare e micul prinţ

Ar fi fost mult mai săracă lumea fără micul prinţ. Nu are nume micul prinţ, aşa că poate fi Micul Prinţ. E numele care i se potriveşte cel mai bine. Micul, pentru că e mic de statură, Prinţ pentru că e cel mai mare prinţ care a trăit vreodată. "A trăit" înseamnă de fapt "trăieşte" pentru că Micul Prinţ trăieşte cumva în fiecare dintre noi, în adulţi şi în copii în egală măsură, în cei care 

au citit povestirea lui  Saint-Exupery şi în cei care nu au citit-o, în egală măsură. Pentru că fiecare dintre noi, copii sau oameni mari, avem clipele noastre de sinceritate, şi clipele noastre de uimire în faţa a cât de minunat de simpli putem fi fiecare. Dacă noi, oamenii mari, am şti să-l lăsăm liber pe Micul Prinţ pe care, de la Dumnezeu izvorâre, fiecare îl purtăm în noi, lumea ar fi mult mai frumoasă. Lumea simţirilor noastre vreau să spun, pentru că lumea din afară este frumoasă oricum, frumuseţea ei nu se schimbă. Numai că noi, aşa de ocupaţi, vezi-Doamne, cu treburi importante, îl ignorăm pe Micul Prinţ şi-l exilăm în cotloane de-ale noastre negre şi urâte, de unde el, care nu se supără pentru că se crede prea mic pentru a se supăra, el Micul Prinţ, ne trage din-când-în-când de mânecă pentru a ne arăta ce frumoasă e o floare şi ce frumoase sunt stelele. Eu sunt sigur că dacă Hitler, monstrul acela mare, ar fi ştiut să-l asculte pe Micul Prinţ, războiul al doilea nu s-ar mai fi întâmplat, deci milioane de oameni nu ar mai fi murit. Dar din păcate....  Aşa că haideţi ca măcar noi, cei care ştim, să îl lăsăm pe Micul Prinţ să ne întrebe, şi răspunzându-i, să ne dăm seama ce minunaţi suntem noi, şi ce minunată e lumea pe care o vedem. Adică, să fim minuaţi, aşa! ca Micul Prinţ.

în Blandiana

iubito în Blandiana noi nu suntem tu şi eu acolo ne trăim unul pe altul nedespărţiţi în trupuri ne simţim unul pe altul nedespărţiţi de spaţii ne iubim fără să fim doi îmbrăţişările ne sunt plutiri sărutările adieri mângâierile raze noi suntem eoni contopiţi într-o singură fiinţă visele îşi pierd menirile în Blandiana clipele îşi pierd numărările anii anotimpurile anotimpurile rosturile frigul lui decembrie în Blandiana înfloreşte flori de mai florile plutesc parfumurile împietresc frumuseţea ta se înmărmureşte mişcările noastre când ne iubim devin sculpturi simţirile noastre munţi atingerile noastre oceane iar noi după iubire sfinţi neatinşi de durere purtând în noi un secret veşnic şi apoi aşa coborâm să ne plimbăm pe pămâtul Blandianei doi unul fiind un singur miracol printre oamenii miraţi de baletul paşilor tăi de înmărmuritele unduiri ale frumuseţii tale miraţi că pe unde trecem noi decembrie înfloreşte flori de mai şi că noi suntem ca nişte munţi ca nişte oceane iar tu le zâmbeşti şoptindu-mi acuma ştiu că noi nu mai avem cum să murim

plutire

nu i s-a'ntâmplat cuiva să nu viseze nu vise în somn ci  visele acelea cu ochii deschişi şi mintea departe spre nişte străfunduri pe care din noi visele le înalţă  pe noi deodată cu ele totul devine plutire atunci ne dăm seama cum suntem uşori parcă ceva ce nici nu  există doar plutirea aceea prăbuşită în noi  noi înălţaţi în plutire culorile toate ne trec pe dinainte  toate muzicile ne trec în simţiri şi pe care le iubim fiinţele toate spirit cum suntem uşori mai uşori chiar decât visele acelea 

comori

Dacă am şti să ne facem din fiecare clipă o bijuterie, ce bogaţi am fi! Chiar trecerea timpului, această fatalitate pentru cei mai mulţi, ne-ar îmbogăţi. O oră bogată în bijuterii de clipe, ce e aşa de greu? dacă bijuteriile acelea există! noi trebuie doar să le prindem şi să le aşezăm pe fiecare în tezaurul care ne este viaţa, cu clipele orelor ei, orelor noastre, cu clipele noastre... Ne lăsăm copleşiţi de necazurile zilelor,  ne lăsăm copleşiţi de nepăsările şi comodităţile noastre, şi pierdem în fiecare zi comori de clipe. Şi apoi, pentru că tot avem antrenamentul acesta al pierderii de comori, ne devine uşor să suportăm pierderea, prin înstrăinare, a unor prieteni. Cum nu simţim că fiecare clipă care trece aiurea e o pierdere pentru tezaurul care am vrea să ne fie viaţa, ajungem să nu mai simţim că fiecare prieten înstrăinat ne sărăceşte enorm. Avem clipe, pentru că aşa e viaţa. Avem prieteni, pentru că aşa e viaţa. Ne avem pe noi, pentru că aşa e viaţa. Şi în loc să ne facem comori din ele...

Nell ...o lecţie de iubire

Spun "Nell ...o lecţie de iubire", nu referindu-mă la film mai ales, ci la personaj. Un personaj fermecător, care mie îmi place. Mi-ar place să existe, şi să o întâlnesc pe Nell. Nu spun că în viaţă nu am prieteni minunaţi, interesanţi şi valoroşi, am! vreo cinci dintre ei, cât pentru o mână, de nepreţuit! vreo doi dintre ei, cât pentru inelar şi arătător, de neînlocuit! dar unul ca Nell nu am.  Nu mă opresc însă din căutare!

Pe un afiş al filmului scrie: "Inima ei, sufletul ei, limba vorbită de ea sunt o enigmă, o enigmă numită Nell." Dar gândindu-mă la cum e ea şi cum suntem noi, cei "normalii" îmi vine să cred că mai mult noi suntem enigme, enigme în sensul de ciudaţi, ascunşi, pitiţi după un deget, sau după un cuvânt. Chiar şi când vrem să apărem în deplinătatea sincerităţii noastre, o parte din noi rămâne ascunsă, pentru că aşa suntem noi "normalii" mai enigmatici, mai ciudaţi decât ciudata Nell: dacă am deveni aşa de deplin sinceri cum e ea, am deveni, abia atunci, ciudaţi, credem cei mai mulţi, fără să ne dăm seama că ciudaţi suntem aşa cum suntem noi "normalii" cu nişte enigme "de nedezvăluit". 

Cât despre film, e greu, cred eu, să nu placă, deşi unele scene par nebuneşti, dar cum ziceam, "nebunii" suntem noi, care nu le citim corect. Jodie Foster pare "lipită" de rol. E o mare actriţă Jodie Foster, toate rolurile ei, cel puţin cele pe care le ştiu eu, ea le interpretează la maxim, dar cu Nell mi se pare că e de la maxim în sus.

Merită deci văzut "Nell"! Văzându-l, spre a pricepe mai bine ce vedem, ne putem interesa despre ce este "idioglossia" şi aflând, să ştim că nu e bine să ne ascundem după cuvinte, chiar şi după acelea de noi inventate. Nell nu se ascunde după limbajul ei, ea trăieşte în limbajul ei. Ar fi bine să învăţăm şi noi asta de la ea. Ea, Nell ...o lecţie de iubire.

când culorile cântă

Ştiţi cum e să asculţi un tablou? Adică, vi s-a întâmplat să auziţi, nu să priviţi un tablou? Acesta, de exemplu: nu-l auziţi cum cântă?  Sunt încărcate de sunete culorile, noi trebuie doar să le ascultăm, privindu-le. Sunt ca nişte simfonii tablourie, aşa sunt! Ascultaţi-l pe acesta! Deosebirea dintre o simfonie simfonie şi simfonia unui tablou poate fi aceea că aceasta din urmă nu are o durată precisă, putem privi un tablou ascultându-l de dimineaţa până dimineaţa; şi nu are nici note tabloul, nu are partitură, de fiecare dată putem auzi alte muzici privind acelaşi tablou. Notele muzicale ale culorilor sunt mai schimbătoare decât cele ale partiturilor. Aşa că vă îndemn să ascultaţi tablourile. Uneori ele cântă chiar melodia pe care veţi să o priviţi. Şi vă îndemn să priviţi tablourile. Uneori ele au chiar culorile pe care vreţi să le ascultaţi....

peisaj

Ştiţi care este cel mai frumos peisaj al lumii acesteia? Omul! Aşa cred eu. E o aberaţie să vorbim despre noi ca despre nişte peisaje? Nu cred!  Dacă n-am fi noi, oamenii, cine ar mai admira peisajele? Şi admirând peisajul, de ce să nu admirăm pe cel care-l admiră? Greşesc când, admirând un peisaj, mă admir şi pe mine? Devin prea-plin-de-mine atunci? Nu cred!  Fac parte din peisaj, sunt acolo şi eu, deci admirând peisajul şi pe mine mă admir. Şi oare, aşa aşezat într-un peisaj de admirat, nu înseamnă să mă străduiesc ca nu tocmai eu să stric peisajul? Cred că da!  Nu-i aşa că e o strădanie de care prea puţini dintre noi ţin seama? De-aia ziceam...  

homo electronicus

Ce suntem aproape că ştim, ce vom fi aproape că putem ştii...devenim din ce în ce mai electronici, culoarea profund de liniştitoare a multor priviri de acum va deveni, într-un viitor care ne este din-ce-în-ce mai apropiat, culoare artificială, ca venită din două beculeţe nu din doi ochi. Vor deveni urmaşii nu prea îndepărtaţi ai noştri un fel de extratereştrii pământeni, care, dacă nu-şi vor primi raţia lor de electroni, se vor neantiza. Se vor trezi urmaşii noştri că sunt "electronic man", sau, mai antic spus "homo electronicus". Aşa încât acum eu mă bucur mult că mă mai pot numi "homo sapiens", deşi mi-e greu să mă gândesc că am fost cândva "homo erectus", o altă imagine venindu-mi în minte când mi se vorbeşte despre asta...dar la "homo electronicus" mă pot gândi; chiar în timp ce postez, sunt "bombardat" cu tot felul de invitaţii, unii vor să-mi spună ca tocmai am câştigat 1.000.000 $ alţii, bazându-se pe faptul că eu mai sunt încă sapiens, se oferă să-mi măsoare IQ-ul etc.  Purtăm în noi, virtuale, imaginile noastre viitoare, iar aceia dintre noi care aleg să citească lucrurile frumoase pe care le putem găsi în această lume virtuală, înseamnă că au ales să rămână "sapiens", iar dublul click pe like altceva înseamnă pentru ei....

11.11.2011

Noi nu murim! Ne nemurim!...ne hrănim nemurirea cu trecătoarele clipe ale vieţii acesteia. Dar noi nu suntem clipe, noi nu pierim cum pier ele, chiar dacă clipele, în nestăvilita lor trecere, ne înseamnă cu câte ceva, chiar dacă mergem spre soare-apune, minţim despre moarte atunci când spunem că murim, asemeni clipelor. Da! mergem spre soare-apune, dar la fel ca el, vom răsări. E însemnul divinităţii noastre, şi nu trebuie să credem că ne premărim atunci când ne declarăm asemănarea cu Divinitatea. Ea ne-a preamărit, când ne-a făcut aşa. De aceea sunt importante aceste trecătoare clipe, căci ele includ veşnicia. Încât trebuie să păşim atenţi prin această trecere, atenţi să nu ne strivim unii altora clipa, căci clipa aceasta pate fi mare cât veşnicia...

frumoasa iubire

Ca să fie frumoase, frumuseţile din afara noastră trebuie să fie frumoase în noi. Îngerii sunt îngeri numai pentru aceia al căror suflet e capabil să simtă starea angelică, pentru ceilalţi ei rămân simple plăsmuiri. Iubirea există, mai minunată şi adevărată, în sufletul celui care iubeşte decât în sufletul celui iubit. Aceasta înseamnă însă că iubirea poate înălţa pe cine se simte iubit, îmbiindu-l la o mai înaltă iubire, pentru că reperul devine iubirea cu care e iubit. Este un fel de spirală înălţătoare iubirea, o înălţare în doi spre aceeşi ţintă. Înălţare care şi pe cineva îngopat până la glezne în neiubire îl poate smulge de acolo, înălţându-l spre oglinda angelică a cerului. După care totul devine mai uşor.

uitările...amintirile

Uităm când vrem să nu ne mai amintim?sau uităm pentru că uităm să ne mai amintim... Suntem noi prizonierii uitărilor, sau sunt uitările prizonierele noastre? Dacă am uita numai ce am vrea noi să uităm, am deveni prizonierii unor amintiri care nu ar mai lăsa loc prezentului, cu atât mai puţin viitorului. Aşa că e mai bine să lăsăm uitările să-şi împlinească menirile. Şi totuşi, amintirile pe care nu vrem noi să le uităm ,,, să nu le lăsăm să intre în umbra utării! Nu ne putem controla uitările, dar amintirile da! Memoria noastră minte când e vorba de amintiri numai atunci când ea, memoria, din cauza prea-multor uitări, se goleşte de amintiri. E o singurătate crudă aceasta, în care memoria minte, crudă şi, de cele mai multe ori, fără ieşire, o singurătate pe care nici măcar strigătele implorărilor nu o mai poate ajuta. Nopţilor negre ale uitărilor le putem pune capăt lăsându-ne mângâiaţi de luminile unor raze ale amintirilor... Când amintirile vorbesc, uitările sunt obligate să tacă.

povară grea ispita

 Ce povară grea ispita! Grea cât întreaga omenire. Şi noi ce greu îi facem faţă! Ca să ne poată ispiti, ispita nu ezită să se nege pe sine, şi ne spune: "Oare chiar sunt eu ispită? Aşa arată o ispită adevărată...?" Şi noi: "Chiar! Oare e chiar o ispită ce vreau să fac?" Buimăciţi, vrăjiţi şi ameţiţi de minunăţiile ei, zâmbim şi ne lăsăm purtaţi... Toate ispitele sunt plăcute, dar nu toate plăcerile sunt ispite. Plăcerile despre care ştim, prin iubire, că sunt plăcute Proniei divine, nu au cum fi ispite, Dumnezeu nu ispiteşte! Dumnezeu iubeşte! Deci ispitele ispite...oare ce ne mână spre ele? De ce fructul interzis e mai dulce decât fructul permis? De ce acceptăm cu atâta nepăsare transformarea lichidului cristalin al vieţii în fluidul ruşinii căderilor în ispite? Şi ce simplu ar fi să rămânem demni în faţa provocărilor ispititoare, atâta de simplu încât devine aproape imposibil. Simplu, pentru că ce simplu ar fi să devenim noi ispitele ispitelor noastre, să le sucim noi lor capul, şi să le lăsăm noi pe ele să se prăbuşească...

mărturisiri despre "Confesiuni"

Augustin, un nume cu rezonanţe deosebite în sufletul meu, aproape ca "mama" sau "tata". Am auzit de mic vorbindu-se despre el, aşa încât, când, pe la 15 ani am ajuns să-l citesc pentru prima oară, îmi părea deja cunoscut. Mi s-a recomandat să încep cu "Confesiuni", şi cu ele am început, o carte legată în piele roşu-cărămiziu, cu înscrisuri aurii. Se potrivea. Se potrivea şi ce citeam cu ceea ce ştiam că voi citi. Se potrivea, dar era mult-mai-mult. Era tot Augustin, dar acum zâmbetul lui era altul, tot zâmbetul lui, dar altul. Simţeam, pe măsură ce citeam, aceaşi imensă liniştire pe care o simţeam când citeam Biblia, liniştire şi fericire. Atunci am început să înţeleg că, uneori, cuvântul unor oameni e aşa de aproape de Cuvântul lui Dumnezeu, cred eu, pentru că acei oameni sunt aşa de aproape de Dumnezeu. Augustin, un rebel petrecăreţ, a cunoscut, aşa, viaţa mai complet decât dacă ar fi fost de la început, şi numai un bun creştin. Apoi Monica, mama lui, căreia nepăsându-i, dar cu atâta durere, de viaţa fiului ei, nu a încetat o clipă să creadă în destinul lui. Şi apoi "Tolle! lege!", şi apoi Augustin, şi apoi "Confesiuni"...  Mi-aduc aminte, într-un anumit moment, când reciteam la întâmplare din "Confesiuni", mi-a venit un gând: "oare, în istoria omenirii, câte cărţi mari posibil a fi fost scrise au rămas nescrise? "Confesiuni" putea fi o carte rămasă nescrisă?" Răspunsul meu "desigur, nu!"  Aşa că vă îndemn şi pe voi, care poate nu aţi făcut-o încă, să vă convingeţi. Şi chiar dacă nu o să vă placă, aş vrea să-mi daţi dreptate; şi pentru cei cărora nu le plac mărturisirile din "Confesiuni", ele pot fi o lecţie de credinţă.

...şi iar visând

.. ...ceasuri când visăm.  Când visăm ce oră e? Ce se întâmplă cu ora când visăm? Ce se întâmplă cu noi? De ce nu putem rămâne acolo, în visul nostru? Adică în acea realitate în care putem simţi că ne naştem bătrâni, că trăind întinerim, apoi ajungem bebeluşi, şi bebeluşi fiind, nu mai murim, ci ne topim, pentru a ne naşte iar, mai bătrâni decât cum am fost, adică mai înţelepţi, mai plini de iubire...şi tot aşa...un fel de Nirvane, adică un fel întregiri în altfel de spaţii, în care, nemaifiind oră ora capătă trup, şi  o putem săruta, o putem mângâia, o putem iubi,  ca în vis, iar ea, iubindu-ne, să vrea să nu ne mai lase să plecăm, şi nelăsându-ne, să rămânem acolo, în vis, ascultând glasul orei care, netrecătoare, ne veşniceşte şi pe noi, pe cei care visăm, şi n-am mai vrea să ne părăsim visul........  

visând

Nu au vârstă visele noastre, ele nu îmbătrânesc deodată cu noi. Putem rămâne copii în vise, lucru care ne ajută să rămânem copii şi în realitate. Lumina din grădina viselor noastre rămâne lumina copilăriei, acea lumină care numai în vise există. Ne putem aminti: am fost bătrâni în visele copilăriei, un fel de copaci bătrâni, copacii sunt mai bătrâni decât oamenii, indiferent de vârsta lor, de aceea înfloresc ei mereu. Şi la umbra lor, la umbra acelor copaci despre care ştim că vor înflori orice-ar-fi, ne putem păstra o viaţă copilăria. În singurătăţile noastre de oameni mari, umbra aceea se personifică, şi nu mai suntem singuri... Singurătăţile noastre nu înseamnă neapărat absenţa unor oameni lângă noi, putem fi singuri şi în tribunele gălăgios de pline ale unor stadioane, sau în sălile liniştitor de tăcute ale unor concerte. Şi putem fi singuri, acolo, chiar de mână cu persoana pe care o iubim. Singurătăţile noastre de oameni mari câteodată doar singuri ni le putem mângâia, refugiindu-ne la umbra deasă şi răcoroasă a copacului înflorit din visele copilăriei, copac care rămâne acelaşi. Visele noastre nu îmbătrânesc deodată cu noi, şi nu ne părăsesc. De aceea nu rămânem niciodată singuri. Sau, cea mai profundă singurătate e aceea în care nu suntem niciodată singuri, aceea în care rămânem noi-cu-noi-înşine, la umbra unui copac care e doar al nostru, al fiecăruia... Şi despre care ştim sigur că va înflori....mereu şi mereu...

clipa

Suntem mai ales clipe din trecut, și mai mult clipe din viitor, decât clipe din prezent. Suntem, în clipa aceasta, anii care am fost, anii care vom fi... Este un fel de punte de trecere peste râul vieții noastre clipa aceasta, punte care se trece ea mai repede decât trecerea noastră deasupra-i, nici nu apucăm să terminăm pasul clipei, când clipa... Noroc cu amintirile, noroc cu speranțele! Prezentul, trecutul, viitorul...viața noastră...râul nostru de sub punte, râu curgător spre veșnicia din care, cred eu, vom privi cu mirare spre ceea ce va fi fost această trecere a noastră peste o punte trecătoare...

roșu

Uneori...mă adun...din rătăciri...

Senzația de rătăcire o am, cel mai acut, în gări. Sau, mai bine-zis, îmi place să mă adun din rătăciri rătăcind într-o gară, așteptând un tren, primul tren, acela care pentru mine, așa de rătăcit, merge spre nicăieri. Ceea ce înseamnă spre oriunde, pentru că oriunde ar merge, e bine! De aceea când oprește în gară, nici nu mă mai urc în el, vreau să mă adun din rătăciri nu în niște trenuri care merg spre nicăieri, ci în gările prin care trec acele trenuri. Senzația de ”adunare” din rătăcire e și mai intensă atunci când trenul nici nu oprește în gară. Mi-am cumpărat bilet nu pentru a mă urca în tren, ci pentru a mă aduna din rătăciri...așa că e bine ca, până la trenul următor, trecător și el prin gara aceea, să pornesc și să culeg flori, maci dacă sunt, de pe lângă calea ferată. Macii au culoarea rătăcirilor. Culegându-i și privindu-i, îmi dau seama că, de fapt, biletul meu e în pieptul meu  ...roșu ca macii  ...roșu ca rătăcirile...

cerul din cameră

Cerul mutat pe tavanul camerei....uneori cerul e atât de aproape de noi, încât nici nu-l mai vedem. Și nu pentru că ne sunt prea mici privirile pentru un cer așa de mare, ci pentru că nu realizăm că, de fapt, cerul acela imens nu e acolo, e mult mai aproape, e pe tavanul camerei, ba e și mai aproape, mult mai aproape, e chiar în noi. Ar trebui ca atunci când ne privim sufletul să vedem un cer luminat. Am afla astfel cât de mângâietoare e aceea lumină cerească ... acea lumină din noi.

Tăcerea prin care zboară fluturi

Ați ascultat vreodată cum sună o tăcere prin care zboară fluturi? Tăcere fără timp trecător, tăcerea unui spațiu în care limbile ceasornicelor își pierd rostul, tăcere în care bătăile inimii dacă nu se mai aud, nu înseamnă că nu pot fi ascultate, în care strivitelor tulpini de trandafir le cresc aripi de petale, tăcere în care durerea se lichefiază și picură în coniacul unui pahar, tăcere pe care liniștea tulburată de fâlfâiri de aripi și de picurări de picuri o fac și mai adâncă, tăcere în care, mai tăcut decât ea, apare un chip...  Ați ascultat vreodată?

de ce ”Paris, Texas”?

Pentru că, vreau să vă spun, e un film mare. Dacă e pe primul loc în topul preferințelor mele, meritul nu este, bineînțeles, al meu (gusturi, preferințe etc.) ci al filmului. E un film mare ”Paris, Texas”. Tot ce se întâmplă acolo e viața arătată în cel mai nefalsificat mod: o mare iubire,  o familie cu un copil, o despărțire din motive pe care filmul nu le explică, o regăsire, o altă despărțire, o altă regăsire (a unei mame cu copilul ei)...........uneori iubirea e atât de mare încât rămânerea împreună devine imposibilă. Imposibilă pentru că depășește această dimensionalitate, ea existând în alte orizonturi, care nu pot fi transmutate aici. Călătorea aiurea Travis pentru că pentru el viața își pierduse semnificația. El aștepta ajungerea dincolo. De aceea chiar și reîntâlnirea, aici, cu Jane nu mai era importantă. Scenele reîntâlnirii sunt, după părerea mea, scene de artă în film, interpretările protagoniștilor fiind și ele de excepție.

O Nastassja Kinski mai bună decât Jane din aceste scene nu cred că poate exista. Cuvintele ei de la un moment dat  ”Oo! Travis, Travis” eu degeaba le scriu aici, pentru că le lipsește tonul, absolut unic în film: și fericire și durere, și sosire și plecare, și început și sfârșit. Jane nu era numai marea iubire a lui Travis, forța care-l făcea să trăiască, dar și femeia care l-a putut face să guste veșnicia. De aceea se simte el mulțumit atunci când ”aranjează” încredințarea copilului lor mamei. Un fel de predare a ștafetei spre veșnicie.....

Întâmplător?

Cât de întâmplător e tot ce ni se întâmplă? Va fi ”la nimereală” următorul cuvânt pe care îl voi scrie aici? Evident că nu! Mintea mea lucrează, și lucrând ea îmi spune și spunându-mi mă convinge că nici următorul meu pas nu va fi întâmplător, și nici următoarea mea secundă, nici următorul meu vis, nici următorul meu gând, nici următorul meu gest, nici următoarea mea trăire, nici următoarea mea viață.

Nu mă simt controlat, pentru că nu vreau să mă las controlat, dar simt că nu trăiesc la voia întâmplării. Nu trăiesc și nu am trăit la voia întâmplării, niciuna dintre persoanele la care țin în mod deosebit nu au venit dintr-un neant în viața mea, sentimentul meu de iubire pentru ele are un izvor luminat, și cum aș putea eu crede că e întâmplător acest izvor? Deci cum aș putea crede că sunt eu întâmplător, sau sunt ele, persoanele mele iubite, întâmplătoare? Sau că ne sunt întâmplătoare toate trăirile, ca și cum ne-ar fi ele un fel de nestăvilite ape ale unei năvalnice cascade...
Nu mă simt controlat, și nici dirijat, dar luminat de neîntâmplătorul a tot ce mi se întâmplă, mă simt.